Priveam în gol, ușor derutată : aveam senzația că pierdusem ceva… Să fi fost oare telefonul, vreun gând… sau rimelul? Nimic din toate acestea nu mai aveau rost. Și de ce ar mai fi avut? Oricum toate într-o bună zi vor fi înlocuite. Dar oamenii? Îi înlocuim și pe ei?
Mai erau doar câteva minute din prima mea zi ca ”majoră”. De ce avusesem impresia că va fi specială? Am fost îndoctrinați cu tot soiul de utopii cum că la 18 ani vom avea o zi specială , implicit și o altă viață. Pe bune?! Aveam ochii pironiți asupra jurnalului care nici nu îndrăznea să se deschidă. Și într-un fel chiar îl înțelegeam : era plin de amintiri care meritau înscrise acolo, momente de neuitat. Ziua de azi probabil că era specială prin obișnuința ieșită din comun. Dezamăgită, îmi iau spumantul preferat și merg cu pași legănați spre baie, unde mă aștepta cada aburindă.„ Îmi voi scufunda toate gândurile, încât mintea-mi va rămâne complet imaculată pentru o nouă zi…sau început.”
Ajungând în cameră văd cum ecranul telefonului se stinsese, la fel de rapid cum se aprinsese. ”Un alt <La mulți ani!> sec?! Îl deblochez repede și observ 3 apeluri nepreluate de la mama. Pierdusem complet noțiunea timpului și uitasem că ea trebuia să fie acasă de mult timp. Încercasem să o sun de câteva ori, însă fără succes. Repede îmi iau blugii, un hanorac pufos și, cu telefonul în mână, cobor scările blocului. „Ce aș fi putut face în miez de noapte?”
În fața mea, un București în continuă forfotă, umplut până la refuz cu lume multă, oameni puțini. Imediat îmi vibrează telefonul și primesc un mesaj de la mama : ”Intersecția Căii Victoria-G. Enescu”. Mă aflam la 10 minute distanță și aș fi zburat până acolo.. sau aș fi luat un taxi dacă mi-aș fi luat bani la mine. Fugisem într-acolo într-un suflet, până când luminile aproape că mă orbeau. Nici că mai conta, căci aproape ajunsesem. Îmi mișcam privirea dintr-o parte-n alta spre a repera pe cineva cunoscut. Numai ce-mi apare în față iubitul meu, Matei, cu un uriaș buchet de trandafiri roșii. Căutam disperată o linguriță de aer care să-mi dea forța necesară pentru a face o mișcare. Imediat, din spatele lui apăru mama, cu o cheie micuță în mână : Am izbucnit dintr-o dată, fiindu-mi imposibil să mă controlez. Am fugit spre ea și am îmbrățișat-o strâns, nepermițând aerului să pătrundă între noi.
Era un vis? Cum de totul luase o întorsătură la 180o ?Mă așteptasem oarecum la un buchet de flori, dar nu și la o mașină. Și nu orice fel de mașină, ba chiar ultimul răcnet. Și era vorba de noua Toyota Aygo. Era personalizată și oarecum mă regăseam în design-ul ei unic. Grila în formă de ”x”, precum și emoțiile mele străluceau concomitent. Nu era nici prea mare, nici prea micuță. Nu o puteam numi perfectă pentru că ar fi fost puțin spus : mă aproba din faruri.Pentru a II-a oară în ultimii ani a fost dragoste la prima vedere. Nu era un sentiment efemer, ci o realizare profundă, conștientizarea considerației și a admirației.Nu-mi venea a crede, iar în interiorul meu începuse o amețeală cruntă.
„Mă gândeam la un inel deosebit, dar deja anticipam răspunsul tău : < ești prea tânără pentru a te căsători> . De altfel, nici nu ai accepta un asemenea angajament înainte de a te realiza. Știi bine că nu mă pricep deloc la îmbinarea cuvintelor și nu-ți pot transmite nici jumătate din sentimentele ce mi-au pus stăpânire pe întreaga viață”. Nici nu apucase Matei să-și termine „discursul” că aproape devenisem inconștientă. Era persoana care mă completa și anticipa mereu ceea ce voiam să spun. Mă cunoștea cel mai bine și, în preajma lui eram eu, fără acea mască de fațadă pe care o purtam zilnic.
Următoarea zi, dis de dimineață, ignorând complet programul de la facultate, mi-am luat bijuteria roșie pe patru roți și pe Matei și am plecat spre Brașov. Nu pot traduce în cuvinte ceea ce simt pentru acest oraș ; probabil e din cauza izului de comunitate medievală. Ne-am plimbat cu noul nostru Aygo străbătând sute de kilometri. Aș fi făcut înconjurul țării la cât de încântată eram. Muzica se auzea perfect în difuzoare. Ce mi-aș mai fi putut dori? Până și vremea ținea cu noi.
Mașinuța mea, căreia eu preferam să-i spun „a noastră”, fusese cea care a conferit culoare unui nou început. Roșu – un început al pasiunii și dedicației, la fel ca legătura dintre mine și Matei care, devenise precum o centură de siguranță strâns legată. Ce a urmat întrecuse cu mult finalurile fericite ale basmelor căci am făcut aproape un mic ocol al lumii. Și acum, reflectând la tot ceea ce a avut loc, realizez cum un lucru (și da, nu oricare :D ) mi-a schimbat atât acea zi , pe care eu o consideram imposibil de comună, cât și întregul drum al vieții.
Dragii mei, prețuiți orice clipă sau lucru care vă aduce bucurie estetică! Păstrați-l cu grijă în sufletul vostru și amintiți-vă de el cănd sunteți demoralizați. E suficientă doar o privire cătreToyota Aygo și sufletul îmi zâmbește, iar ochii varsă lacrimi… De împlinire.
Go fun yourself!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu